Discuția de pe grup a pornit de la ceva rezonabil: viteza în complex, demisolul tratat ca raliu, copiii ținuți de mână până la ghenă. Apoi a intervenit un locatar care a tăiat totul scurt. Nu a cerut limitatoare. Nu a cerut pază. A anunțat, negru pe alb, că sensul unic nu i se aplică.
Citatul, păstrat fără nume, e destul de clar ca să nu mai aibă nevoie de interpretare: „Dacă vreau să merg pe interzis, este treaba mea. Dacă fac accident, plătesc.” Când vecinii i-au spus că un copil nu se asigură din ambele direcții, a ridicat miza: „Dacă te omor, plătesc.”
Asta nu e o glumă proastă. E o amenințare cu încălcarea deliberată a regulilor, urmată de oferta de a „regla” cadavrul cu bani. Într-un complex rezidențial. Pe un grup de locatari. La prânz.
Ce a mai spus, ca să nu rămână nicio îndoială
Același locatar a tratat tema siguranței copiilor ca pe o prostie: să nu mai intre nimeni cu mașina, să se joace copiii prin complex, la subsol să ducem câinii. Cine vrea curte — să-și cumpere casă la curte. Copiii de aici ar fi „vai mama lor”: el mergea cu 5 km/h și i-au sărit trei puști pe trotinete electrice în față. „Numai noi, șoferii, mergem tare.”
Când i s-a amintit că primul pas ar fi să nu mai intre pe interzis dacă e sens unic — 200 de metri în plus, nu e scuză — a răspuns că e treaba lui. Când i s-a spus că regulile de circulație nu sunt opționale, a trecut la jigniri. La final a cerut, sarcastic, „un articol despre asta”: despre copiii cu căști și trotinetă care apar la doi metri de bot.
Articolul există. Nu e despre copii. E despre adultul cu permis care anunță public că merge pe contrasens și că, dacă omoară, plătește.
De ce nu e „treaba lui”
Complexul Răsărit de Soare e zonă rezidențială, nu pistă personală. Conform regulilor DRPCIV pentru astfel de zone: viteza maximă e 20 km/h; pietonii pot folosi toată lățimea carosabilului; jocul copiilor pe partea carosabilă e permis expres; șoferul e obligat să nu stânjenească pietonii, chiar dacă trebuie să oprească. Sensul unic nu e un sfat. Interzisul nu e o opțiune de confort.
Un vecin a rezumat corect: „Nu este treaba ta, că poate un copil nu se asigură din ambele direcții. Dacă este treaba ta, te duci pe câmp.” Altul: atât timp cât e lege, nu e „treaba” cuiva — e regulă obligatorie. Al treilea, mai practic: speră să nu se întâlnească cu el pe contrasens, pentru că și el o să meargă înainte. Un al patrulea a amintit de aripa de reparat — doar să aibă RCA. De obicei nu au. Apoi plâng să nu mergi la poliție.
„Plătesc dacă fac accident” e logica unui om care confundă despăgubirea civilă cu dreptul de a pune în pericol. RCA-ul nu învie un copil. Nici o factură după impact nu transformă contrasensul în traseu legal. Iar „dacă te omor, plătesc” nu e argument de șofer. E recunoaștere că riscul acceptat include omorârea unui vecin.
Copiii pe trotinetă nu îl scapă
Da: copiii cu trotinete electrice și căști există. Da: fotbalul la locul de joacă a lovit deja un adult și putea lovi un bebeluș. Da: și pietonii trebuie învățați. Nimic din astea nu legalizează intrarea pe interzis. Adultul de la volan are permis, asigurare (sau ar trebui) și obligația de a ceda. Copilul de nouă ani ținut de tricou până la ghenă nu are niciuna dintre astea. O mamă a scris că nu are curaj să-l lase singur nici cei câțiva zeci de metri de la scara B la ghena de la C. În „curtea” complexului.
Dacă același șofer are o fată de unsprezece ani pe care o lasă afară fără grijă, e treaba lui — în sensul bun al cuvântului. Nu e treaba lui să impună restului copiilor standardul lui de risc, în timp ce el taie sensul unic.
Ce rămâne de făcut
Limitatoarele în subsol stau de ani de zile la stadiul de propunere. La suprafață unii se cred la curse, la demisol la fel; colțurile de 90 de grade sunt luate ca și cum holul e gol. Contraseansul, zic locatarii, e cotidian — zeci de cazuri pe zi, inclusiv seara târziu, pe la K, J, I, H. Unul dintre ei tocmai a recunoscut, pe grup, că e parte din problemă și că e mândru de asta.
Până la Adunarea Generală — dacă se mai convoacă — rămân lucrurile simple: sens unic, 20 km/h, pietonul are prioritate. Cine anunță că merge pe interzis și că, dacă omoară, plătește, nu merită o dezbatere despre „educația copiilor”. Merită o sesizare, o cameră și, dacă e cazul, un permis verificat. Restul e zgomot.
În subsol e la fel. Colțuri luate ca pe circuit. Limitatoarele stau de ani de zile la propunere, evident.
„Dacă te omor, plătesc” e una dintre cele mai bolnave fraze pe care le-am văzut pe grup. Permisul nu e abonament la accident.
RCA-ul nu e iertare. Și mulți nici nu au. După aia plâng să nu chemi poliția.
Am citit mesajul ăla. Nu e ironie, e recunoaștere. Dacă zice că e treaba lui să meargă pe interzis, să nu se mire când îl filmează cineva.
200 de metri în plus ca să respecți sensul unic. Atât. Nu e motorina scumpă, e lenea și tupeul.
Copiii pe trotinetă sunt o problemă reală, da. Dar adultul care taie sensul unic nu are voie să se ascundă în spatele lor.
Eu țin copilul de mână până la ghenă. Are aproape 9 ani. În „curtea” noastră. Asta e tot ce trebuie să știi despre cât de sigur e complexul.